Cum e să plăteşti rate la casa pe care banca ţi-a luat-o deja

În curînd în România vor exista, dacă nu există deja, oameni care plătesc rate la casa din care au fost daţi afară de bancă.

Banca trebuie să-şi recupereze diferenţa între preţul diminuat de criză al apartamentului şi suma umflată cu care i-a creditat. Un fel de „era pe cînd nu s-a zărit, azi o plătim şi nu e.” Modelul a fost testat cu succes în SUA. Important era să ajungi cu grumazul sub nişte rate. Casa era doar un artificiu. Nu cred că trebuie să ai acces la măruntaiele biznisului de pe Wall Street, ca să fi învăţat din criza asta un lucru simplu: nu prea e bine sa te împrumuţi aiurea. Cu toate astea furorul creditelor continuă. Se pare că nu am digerat lecţia crizei.

Dincolo de dramele unor oameni care luptă la baionetă cu ratele, mai certe ca fiscul şi moartea, mă gîndesc că parte din vină e a noastră. Dacă nici acum nu am învăţat lecţia prudenţei, care ne spune să avem grijă cu creditul pe scări, atunci cînd o vom mai învăţa? E drept, în vremuri tulburi poţi da lovitura, dar cu riscuri imense. Consumatorul român de credite, dobînzi şi comisioane ascunse, face din nou figură de gambler. Ne place adrenalina.

Îl compătimesc pe un om cu doi copii, care a făcut credit să-şi ia o garsonieră. Nu avea încotro. Am auzit însă şi de cîte unul care pentru că „nu avea încotro, trebuia să-şi ia casă, nu avea unde sta” a luat cu credit pentru un apartament cu trei camere, 80 mp., P+G+F+T+AC plus garaj, deşi nici măcar nu era însurat. Acum se plînge de povara ratelor. Spiritualitatea mea precară de creştin nu a ajuns încă pînă la treapta la care să-l pot compătimi şi pe acesta din urmă. Îl deplîng pe unul care „a făcut rate” ca să-şi ia un frigider, televizor şi ceva carne pentru familia numeroasă. Nu avea încotro. Mi-e greu să-l înţeleg pe unul care se smiorcăie toată ziua din cauza ratelor la plasma care nu-i încape în cameră decît împăturită sau la un Mercedes 4motion. Şi unii şi alţii au lacrimi. Unele sînt însă ceva mai uscate.

Domnul Hanno Hoefer – într-un interviu recent pe Hotnews – era chestionat despre nostalgia multor români, ca şi a multor redegişti, după perioada comunistă. La un moment dat domnul Hoefer spune: „cea mai mare coadă pe care am vazut-o în viaţa mea în Romania n-a fost la carne înainte de ‘89, ci la Caritas, la Cluj, în ‘92. Asta spune multe.” Încep să mă luminez puţin? Deci cea mai mare coadă era la dat bani, de fapt la pierdut bani, şi nu la luat carne.

Mi-e milă, cel puţin teoretic, de oamenii pe care criza i-a prins la coadă la carne. Sună cinic, dar îmi este mai puţină mila de cei pe care criza i-a prins la cealaltă coadă. Pentru că boom-ul ăsta a fost tot un fel de Caritas.

Nu prea mi-e milă de cei care-şi vor pierde maşina fiindcă, repet, nu mai au bani de rată la plasmă. Nu prea mi-e milă de cei care trebuie să se scoale cu noaptea în cap, să înghită mizeriile unui şef ticălos sau libidinos, pentru că au rate la vacanţa făcută astă vară peste mări şi ţări.

Îmi amintesc de o întîmplare povestită de Ţiriac la televizor în anii ‘90. Cîştigase un proces de calomnie cu un tînăr ziarist. Suma era destul de mare spre imensă pentru ăla mic şi infimă spre zero pentru ăla mare şi mustăcios. Ziaristul a venit, cu basca în mîna cu care semnase, să ceară o reeşalonare la calendele greceşti. Ţiriac i-a spus cam aşa: „Nu te iert, pentru că vei uita. Eu îţi fac un serviciu. Te învăţ lecţia responsabilităţii. Consideră ăsta preţul lecţiei. Eşti tînăr, munceşti, sînt sigur că te vei descurca.” Sună cinic.

Mie mi-e că noi am plătit scump lecţia crizei, dar tot nu am învăţat din ea.